Engleza,un pas inainte




   Ce să facă ai mei cu premianta transformată în loază de nişte cuvinte cu prea multe “haşuri” şi rupt limba in paişpe, când să zici “merg la budă”. S-a decis ca tată-miu, care ştia ceva “ingliş”, şi o prietenă bună de familie să mă înveţe neşte chestii.

Mi-au scris frumos pe un notes mic o listă de cuvinte şi au încercat să mă înveţe câte ceva. Mă enerva prostia mea şi limitarea pe care nu o conştientizam (aşa cum îmi ştiu acum puterile), dar am rezistat eroic şi am încercat să înţeleg ceva. Pentru cei care nu mă cunosc, de multe ori la prima vedere sunt tâmpă, dar, dacă stau să cujet la rece după aia, în liniştea camerei mele, mă dumiresc.Cu privirea aia de “chilăr” şi parcă hotărâtă să rup rahatul ăla copertat în milioane de bucăţi, mai ceva ca un “shredder”, am deschis la lecţia anostă:
It’s 7 o’clock. I wake up in the morning. I get dressed, wash my face and eat my breakfast. …
.. şi tot aşa mai departe.Citeam textul, ferm convinsă că oricum e degeaba, că nu înţeleg nimic. Mă rugaseră ai mei să învăţ totuşi (cum dracu să înveţi ceva ce nu înţelegi?) şi nu doream să le mai aduc un 4. Pentru că nu eram material de repetentă şi ştiam şi eu asta.Peste ceva secunde am realizat că nu citesc totuşi ca mâţa datele de post de pe calendarul catolic. Înţelegeam că e vorba de un nenea de se trezeşte la 7, se spală pe moacă, bagă la maţ ce i-a pregătit mă-sa şi merge la şcoală să îndure şi el probabil frustrarea de a nu înţelege despre ce se vorbeşte.In câteva minute citeam deja CURSIV şi pronunţia mă mulţumea (după ce făcea creierul un “check up” rapid faţă de “ideal”). Am citit textul de atâtea ori, încât îl ştiam din cap. Am studiat cu atenţie vocabularul şi am făcut şi exerciţiile (v-am zis, tocilară).La şcoală a venit şi mult urâta oră. Spre deosebire de dăţile anterioare (când eram clei şi mi-era frică de ascultat), în ziua aceea eram calmă. Ştiam că sunt varză totală, dar ştiam ceva totuşi şi speram la un 5 măcar. Sau orice în afară de privirea uimită (şi umilitoare pentru mine) a colegilor că am luat patru.
“Who would like to read the lesson?” s-a auzit glasul profesoarei şi ştiam eu că e momentul să “acum ori niciodată”. Nu ştiam dacă este sau nu cazul să mă arunc de bună voie ca şi candidat pentru încă o notă proastă, dar mâna stângă, “with a mind of its own”, s-a ridicat semeţ, fără să ţină cont de vocea mea interioară de striga “NUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUU”.
“OK,  please read the lesson”.Şi eu am citit citit. Frate, citit adică. La primele propoziţii mi-era teamă că mă fac de râs, că voi auzi chicotelile cu care şi eu peste ani recompensam pronunţiile greşite. Nu, linişte de mormânt. Şi vocea mea, citind şi tremurând, citind şi tremurând tot mai puţin.“Profa” era şocată. Dacă aş fi avut vreo soră geamănă cred că făcea scandal că am schimbat rolurile (normal, dacă geamăna nu era atât de bovină ca mine la primele ore de engleză). Nu, eram singură şi mândră-n toate cele, vorba lui “şeikspir” al românilor.“Very good, thank you”, mi-a tăiat elanul profesoara, că doar erau şi alţii de pus la citit, nu doar artista de mine. Am ridicat privirea din carte şi am întâlnit nişte ochi zâmbitori. Era încântată să vadă progresul, pentru că ştia că sunt un elev bun. Şi acel patru îşi făcuse datoria: m-a forţat să ies din ritm şi să găsesc soluţia. Cum să copiezi toată viaţa şcolară sau să te târâi la engleză nu era o soluţie pentru mine, era normal că se va întâmpla ceva.La final de oră eram fericită. Eu şi fiara (engleza) eram prietene. O îmblânzisem şi acum începea să îmi fie dragă. Am primit un 10, primul la engleză, de la o profesoară care a avut grijă să le explice altor loaze că, dacă vrei, poţi. Nu cred că am avut altă notă după aceea, nu pentru că m-ar fi favorizat, ci pentru că învăţam ca disperata.În liceu am avut parte de 3 profesoare de engleză şi, deşi îmi era teamă că sunt mai slabă decât noile colege (doar veneam din tot felul de şcoli), după prima oră era clar cine e şeful. Noua poziţie de “lider” mă gâdila plăcut la orgoliu, dar mai mult mă bucura reacţia profesoarelor, care apreciau munca.Acum aproape 15 ani limba engleză mi-a adus pentru prima dată o notă “frumoasă”, frustrarea de a-mi fi atins limita şi bucuria de a o putea totuşi depăşi. M-a făcut să plâng şi apoi să râd, iar de atunci “relaţia” noastră a fost mereu “model”. Ai mei mai râd când îşi amintesc disperarea pe care am simţit-o cu toţii, realizând că poate sunt totuşi “înceată” şi mândria mea când le-am arătat zecele primit. Agonie şi extaz, dacă permiteţi parafraze celebre.

Acum totul este altfel,gratie internetului si activitatilor desfasurate in scoli si gradinite.Cu multa placere va fac o invitatie sa va inscrieti copilasii la minunata Shakespeare school, pentru a experimenta amuzantele metode invatare si nu numai…


Hugs! 😉